Pot fi oare

Chiar și eu

Un dumnezeu

Pierdut în carne?

Viața veșnică e una

Și eu nu-mi pot dezbrăca bruma

De speranță

ce mă îndeamnă

Să continui pe acest drum

Până voi rămâne scrum.

Trezirea spiritului în mine

E o sarcina ce uneori uit

că mi se cuvine,

Uit că am ales

Acest drum pentru alții de neînțeles,

Uit că pierderea în carne

E parte din înălțare,

Uit că nimic nu e greșit,

Chiar și când sufletul nu e de găsit.

Sunt doar într-o experiență

Din care voi extrage o esență

Cum face o plantă din soare

Hrană, seva, tot ce-i trebuie de mâncare.

Așa și sufletul ăsta al meu

Extrage din experiențe

Învățăminte pline de esențe

Ce apoi tot sieși și le dăruiște

Pentru a-și cunoaște

Din interior Creația ce dăinuiește.

Sunt și mereu am fost un Dumnezeu

Și n-are rost să mă mai prefac

Că voi muri în acest veac.

Spiritul ce mă animă

E nemuritor,

Știu bine

Și cu toate acestea

Uneori

Mă pierd de acest fior

Al existenței pe veci

Ce da viață acestui trup

Ce nicicând nu mi-a aparținut.

Corpul meu adevărat

Nu are contur,

E clar,

Nu are organizare,

Formă sau substanță tare,

Este energie pură

Ce conține în interior

Toate posibilitățile,

Inteligența-mi întru totul,

Iar acum se înnobilează

Și cu înțelepciunea din această viață.

Dincolo de un trup stingher

Ce plutește în eter

Stă cunoașterea adevărată

Și conștiința toată.

Sunt ființă suverană

Ce în materie coboară

Pentru o mare aventură

cu energia sa pură.

Mai demult,

Cu vieți în urmă

Cu toții ne-am pus de-acord

Să vedem cum de răspunde

Energia suflului,

Materia cuvântului.

Dacă suntem onești

Putem încă simți

Că totul noi am creat,

Nimic din ce-i aici nu ne-a fost dat

De o oarecare providență,

Ci am pus din a noastră dorință

Viața pe Pământ în derulare

Ca profund noi să cunoaștem lumea asta mare

Dintre Cuvânt și Realizare.

Suntem așadar,

noi toți,

Dumnezei

În deghizare.

Ne creăm fel și fel

De ipostaze,

Puncte de asamblare,

Perspective de observare,

Percepții, infinite moduri de organizare,

Pentru a ne dezbăra într-un sfârșit

De toate jocurile ce vreodată le-am jucat,

De toate măștile pe care le-am preluat,

Sub care ne-am ascuns cu abilitate

Chipul nostru-Adevărat.

Neasemuita frumusețe

A celui ce suntem,

A felului nostru divin

Ne prefacem c-o uităm

Doar ca să studiem

Dinamicile energiei,

Ale spiritului,

Ale înfrățirii

Dinăuntrul piesei fine

De teatru

pe care

Cu mare îndemânare

O interpretăm

Pe această scenă unică,

A planetei în continuă schimbare,

Ce am ales să o creăm.

În afara acestei iluzii

Nu suntem nicicând

Supuși

altor forțe -

Nici din trecut, prezent, sau viitor,

Nici dorințelor altor oameni -

Nimieni nu are alt domnitor

În afară propriului Eu Sunt Mereu binevoitor.

Chiar dacă curge sânge,

Dacă lumea "ne răpune",

Ne tratează ca-un cărbune,

Ne irită sau descompune,

Mereu în această existență

Putem să ne amintim

Subit

Că suntem mult mai de atât.

Tot ceea ce noi vedem

Și cu simțurile pătrundem

Este doar o aventură

Printr-un val văzută,

În care se joacă

un spirit suprem

A cărui stăpân suntem.