Onestitatea este precursorul, condiția nenegociabilă a libertății. Fiind onest, libertatea este mereu la un pas distanță, fără ea rămâi sclavul propriilor minciuni, propriilor iluzii până când ai curajul de a sta față în față cu ele și a le vedea adevărata natură.

Onestitatea e marfă rară, nu se vinde la toate colțurile, nu își face reclamă, este apanajul oamenilor conștienți, asumați. Verișorul îndepărtat al onestității, sinceritatea, este acum copilul popular din curtea școlii. E mai apetisantă sinceritatea căci e infinit mai ușor de modelat, de mimat.

Un om onest nu are ascunzișuri față de el însuși, un om sincer le spune altora direct (aparent) tot ce îi trece prin minte. Un om onest are discernământ, își cunoaște calitățile, defectele, limitele, dorințele. Un om sincer își permite brutalități, manipulări gratuite căci e mereu justificat social de această valoare a sincerității sale.

Știu lucrurile astea pentru că am fost mulți ani un om sincer, un om sincer dezechilibrat, un om sincer mimând perfecțiunea cu toate uneltele dezvoltării personale. Sinceritatea îmi era de altfel și singura opțiune când hăul din mine simțeam că se cască atât de întunecat și de adânc...nu aș fi putut să îl ascund de proprii ochi altfel decât proiectându-mi disperarea în proiecte și imagini exterioare...cu candoare și entuziasm.

Când ne mințim ca să fugim de noi, sfârșim prin a-i minți și pe alții, dar intenția inițială este doar de a redirecționa lumina dinspre ungherele tenebroase dinăuntrul nostru înspre o scenă pe care să putem juca un alt rol.

Ne uităm fascinați la filmele cu personaje ce au personalități multiple, pentru că noi toți avem sute de aspecte înăuntrul nostru, în noi aspectele comunica între ele, colaborează, în ei, aspectele s-au despărțit, au devenit actori de sine stătători. Atunci când ne mințim distanța dintre aspecte crește, rușinea crește, vinovăția de a ne ascunde crește, credința că suntem în esență răi, nemerituoși crește.

Mi se pare interesant cum în funcție de perioada în care se află societatea o altă dizarmonie este mediatizată...a fost perioada schizofreniei….a abuzului fizic....a abuzului sexual și pedofiliei...a relațiilor toxice….a dependențelor….a autismului...cea mai recentă cred că a fost epoca narcisismului. E ca și cum omenirea trece printr-un proces continuu de recunoaștere a propriilor dezechilibre...se oglindește în acești termeni, victimele își identifica abuzatorii, abuzatorii își neagă sau recunosc faptele, ne îndoim de victime, le numim supraviețuitori, ei apoi devin abuzatori și abuzatorii victime și jocul continuă iar și iar în mii de variante ale aceluiași dans al puterii.

E minunat că stăm față în față ‘cu sinceritate’ cu aceste creații ale noastre...dar dacă le punem apoi în aceleași forme un pic diferite nimic nu s-a schimbat în mod real. Ce rost are să trecem prin aceste pierderi de statut, identitate și toate cele dacă nu ne lăsăm în focul transformării doar ne înfingem și mai năprasnic în mirajele lumii exterioare?

Atât timp cât nu ne hrănește nimic din interior vom rămâne aceași planetă flamandă, vom fugi mereu după mâncare, după sustenanță energetică în afară, în relații, sex, imagine, statut, bani, proiecte, copii. Nimic nu poate umple vreodată golul interior în afară de propria ta prezență. Cu fiecare impuls înghițit în hăul dinăuntru, hăul se adâncește, foamea crește, îți trebuiesc doze din ce în ce mai mari, nimic nu mai e de ajuns, nu mai ai limite, lucruri sfinte, trăiești în permanență în nemulțumire și lipsă sub fel și fel de forme.

Ești sincer gol și în căutare de hrană. Te degradezi, umilești, accepți orice compromis pentru clipele alea de satisfacție ternă...pentru senzația că ai câștigat ceva, deși dacă am fi onești nici noi nu știm ce am câștigat, în afară de câteva secunde de liniște, câteva momente în care nu auzim vocea care ne șoptește iar că “Nu e de ajuns.”.

Fiecare dintre noi avem momente de onestitate, în care ne privim real creațiile, trecutul-prezentul-viitorul, cu recunoașterea faptului că sunt responsabilitatea noastră...în acele clipe alegem să le continuăm, închizând la loc ochii, sau să o apucăm pe o nouă cale. De cele mai multe ori noua cale ni se pare posibilă doar atunci când am dus-o la un sfârșit tragic pe cea veche printr-o boală, divorț, o pierdere ce ne zdruncină identitatea și ne șochează, distrage mintea destul cât să apucăm să ne simțim sufletele chircite în formele strâmbe ce ni le-am creat.

Onestitatea este calitatea de a fi transparent cu tine, de a te cunoaște și de a-ți accepta neacceptările...de a te vedea clar când privești în oglindă. Această claritate îți permite să recunoști direcția pe care vrei să o explorezi în viață, să ți-o asumi și să o schimbi oricând alegi.

Atunci când ne uităm în oglindă și ne vedem cu aceleași măști pe care le purtăm pentru alții, ne înstrăinăm de noi, ne vedem cum vrem să părem a fi sau de o mie de ori mai răi, numai cum suntem nu.

Orice defect acceptat este mai prețios decât o calitate neasumată. Dacă sunt ciudos și accept asta la mine, pot să râd de mine, nu mă iau în serios când mă apucă pandaliile, nu justific, doar mă amuz când mă surprind și mă repliez - în timp acea ciudă se va armoniza, pentru că nu îi mai dau putere asupra mea, nu o mai hrănesc. Dacă sunt creativ și mi se pare mereu că nu sunt destul de..mă compar cu alții care mi se par infinit mai buni, îmi neglijez chemarea, nu-mi dau nici o șansă la măreție, ajung să trăiesc într-o lume interioară plină de frustrări, neajunsuri, lipsuri.

Nu poți fi liber fără a fi onest. Nu poți fi liber fără a da jos măștile sub care te ascunzi. Ele ți se lipesc de piele când ești hotărât să ignori ce e sub ele, dacă ai însă curajul de a te deschide în fața ta, ele cad una câte una și vei observă că dincolo de ceea ce ți se pare de neiertat în tine ești tot tu. În spatele oricărui întuneric, oricărui gol, oricărei amorțeli...ești tot tu. 

În spatele ochilor critici cu care te privești este mai multă compasiune, acceptare și iubire decât îți poți închipui. Cei care l-au atins pe Dumnezeu, cei care s-au iluminat, de fapt s-au atins pe ei înșiși, și-au simțit conștiința pură de dincolo de toate aspectele..neantul care observă, experimentează, simte prin tine, care ești tot tu... pacea cea mai profundă este în brațele tale.

Trebuie doar să ai curaj să ți-o permiți, indiferent cât crezi că ai greșit, și asta cere mult *cojones* pe această planetă unde eroismul e dat de măsură suferinței tale. Trag nădejde că strângându-se destui oameni onești, destui oameni liberi, în timp vom lepăda această haină putrezindă a suferinței și vom începe să prețuim alte valori cum ar fi grația, naturalețea, bucuria, pasiunea, armonia...conștiința.