E haină grea greșeala.

Credința în păcat

Ne face pe toți umbre,

fără nimic de dat.

Ca niște copii, devenim speriați

și pe nepusă masă ne simțim vinovați.

Ne e rușine de noi

Și-ncet, încet rămânem goi.

Știi oare

Că nu e povară mai mare

Decât vinovăția?

Cu toate astea o cărăm în spate

Ca pe o comoară cu multe carate, 

În timp ce ea ne gârbovește

Și spiritul în noi zbârcește.

Nimic nu te-mbătrânește

Mai repede că rușinea

Și totuși o lăsăm să ne încărunțească, 

Tristețea-n noi să crească,

De parcă cinste ne-ar aduce

Să purtăm această cruce.

Însă dacă vreodată sperăm

În libertate să ne scăldăm

De aceste forme trebuie să ne lepădăm

Și creația întreagă să ne-o acceptăm.

Nu putem păși

în tărâmul nostru suveran

Cu o coroană de spini

Și sceptru de mărăcini.

Tot ce credem c-am greșit trebuie eliberat,

Crezul c-am căzut vreodată în păcat

Temeinic curățat

Pentru a fi cu adevărat

cu sufletu' împăcat.

Tot ce am trăit vreodată

A fost doar o experiență.

După ce s-a terminat,

Avem de dezlegat

Energia ferecată

în tărâmurile explorate

și în rolurile jucate.

Ne oprim din a hrăni

Formele ce fac ravagii

În regatul inimii.

Ne permitem să primim

A sufletului iertare,

Să pășim cu împăcare,

Demni și asumați,

Bucuroși și îndreptați

Cu fața spre lumina

Conștiinței ce suntem,

Mereu cu înțelepciune plină

Și-n armonie deplină.