E haină grea greșeala.
Credința în păcat
Ne face pe toți umbre,
fără nimic de dat.
Ca niște copii, devenim speriați
și pe nepusă masă ne simțim vinovați.
Ne e rușine de noi
Și-ncet, încet rămânem goi.
Știi oare
Că nu e povară mai mare
Decât vinovăția?
Cu toate astea o cărăm în spate
Ca pe o comoară cu multe carate,
În timp ce ea ne gârbovește
Și spiritul în noi zbârcește.
Nimic nu te-mbătrânește
Mai repede că rușinea
Și totuși o lăsăm să ne încărunțească,
Tristețea-n noi să crească,
De parcă cinste ne-ar aduce
Să purtăm această cruce.
Însă dacă vreodată sperăm
În libertate să ne scăldăm
De aceste forme trebuie să ne lepădăm
Și creația întreagă să ne-o acceptăm.
Nu putem păși
în tărâmul nostru suveran
Cu o coroană de spini
Și sceptru de mărăcini.
Tot ce credem c-am greșit trebuie eliberat,
Crezul c-am căzut vreodată în păcat
Temeinic curățat
Pentru a fi cu adevărat
cu sufletu' împăcat.
Tot ce am trăit vreodată
A fost doar o experiență.
După ce s-a terminat,
Avem de dezlegat
Energia ferecată
în tărâmurile explorate
și în rolurile jucate.
Ne oprim din a hrăni
Formele ce fac ravagii
În regatul inimii.
Ne permitem să primim
A sufletului iertare,
Să pășim cu împăcare,
Demni și asumați,
Bucuroși și îndreptați
Cu fața spre lumina
Conștiinței ce suntem,
Mereu cu înțelepciune plină
Și-n armonie deplină.