În seara asta s-a conturat un nou gând în mine, un gând al cărui haşuri au început cu ceva ani în urmă şi asupra căruia m-am aplecat din ce în ce mai des în ultimile luni şi săptămâni: vreau să dau mai mult decât pot să cer şi vreau să-mi dau mai mult decât pot să-mi cer!

Încă de mică am crescut cu ideea că ceva este în neregulă cu mine: că sunt egoistă şi încăpăţânată. Jumătate din viaţă mi-am petrecut-o demostrand că aşa este şi cealaltă demonstrând că nu este aşa. În orice parte mă întorceam nordul busolei mele era mereu acelaşi, îmi arată constant că ceva e în neregulă cu mine. Asta a fost realitatea mea şi aveam reguli stricte care să mă ajute să îmi amintesc constant care era “adevărata” mea valoare. Oricând desenam în afară liniilor dese şi foarte subţiri ce îmi conturau imaginea despre cum ar trebui să fiu, sau când foloseam nuanţe care nu se potriveau cu acel model ideal din capul meu, îmi aplicam sârguincioasă o muştruluială stranșnică să “mă învăţ minte”. Asta s-a întâmplat de mai multe ori pe zi, în fiecare zi şi tot ce am învăţat în această perioadă este că nu sunt frumoasă, nu sunt deşteaptă, nu sunt specială, nu am destulă voinţă, nu sunt destul de bună cu alţii, nu sunt destul de cumpătată, nu sunt destul de constantă… nu sunt destul. Oricând apărea o experienţă care demonstra altceva, care se împotrivea acestor lecţii pe care le învăţasem cu lacrimi şi sudoare, găseam metode să o anihilez, să o ignor, să mă bucur de ea cât mai puţin posibil “să nu cumva să mi se urce la cap” şi apoi să mă întorc repede la convingerile mele chinuitoare.

Pot spune că am fost într-o relaţie abuzivă cu mine însămi şi nu mi-am imaginat vreodată că ar putea fi altfel pentru că nu ştiam alt mod şi eram convinsă că am dreptate. Eram convinsă că dacă nu îi pun pe alţii mereu pe primul loc nu sunt un om bun, că dacă nu sunt mereu binedispusă şi pozitivă ceva e în neregulă cu mine, dacă nu îndeplinesc toate criteriile cu ce şi-ar putea dori părinţii mei de la mine nu sunt o fiica bună, dacă nu am cele mai bune note, viteză de reacţie şi adaptare foarte ridicată şi o cultură generală vastă în toate domeniile nu sunt deşteaptă, dacă nu am măsurile şi trăsăturile femeilor din Hollywood nu sunt frumoasă, dacă nu pot cânta într-un anume fel înseamnă că nu sunt talentată, dacă nu sunt cea mai populară înseamnă că sunt cumva “greşită”.Pot continua ore în şir enumerând mii de reguli de care mă foloseam să mă pun la pământ şi să îmi demonstrez că nu sunt destul. Bineînţeles toate aceste reguli trec neobservate în ritmul vieţii de zi cu zi pentru că sunt total automate. Mai mult de 90% din aceste reguli nici măcar nu le-am inventat eu; doar le-am interceptat de la surse care pentru mine aveau o anumită autoritate şi s-au înregistrat direct la capitolul adevăruri incontestabile la o vârstă prea fragedă pentru a şti mai bine.

Ce se conturează acum la orizont este un tărâm unde nu am nevoie de nici o busola masochistă pentru că simt şi ştiu cu toată fiinţă mea unde este nordul. Nordul îmi arată spre stele, spre constiinta din care am venit şi care se explorează prin intermediul meu şi asta este destul de fenomenal încât să uit de orice linii şi să dansez în vopsea împrăştiind în jur culoare. Da, poate că în entuziasmul meu de a trăi voi răsturna câteva găletuşe de vopsea fără să vreau, poate voi invada cu culoare zone care mai bine ar fi rămas aşa cum erau înainte…şi ce? Dacă tot explorez o voi face de aici înainte cu tot sufletul şi ştiu că privirea mea obişnuită să admire linii le va mai caută din când în când în dorul unui peisaj bine cunoscut şi asta e parte din explorare. Aşa că îmi voi accepta abaterea de la propria intenţie şi apoi cu drag de mine îmi voi aşeza privirea jucăuşă pe o nouă găletuşa de vopsea. Voi face toate astea pentru mine dar și pentru că imaginându-mi viitorele generații zbătându-se între aceleaşi linii ascuţite şi irelevante între care mi-am petrecut şi eu viaţa mă cuprinde o jale în care încape întreg universul şi nu pot suportă gândul că eu i-aş încuraja la aşa ceva prin propriul exemplu. Abuzul ăsta se opreşte la mine. Vreau să dau mai mult decât pot să cer pentru că merităm cu toţii mai mult decât o viaţă captivă în bezna minții şi nu cred că pot să fac asta fără să îmi dau mai mult decât pot să cer. Spre nord!