Dacă paștele ar fi o zi că oricare alta, în care singura tradiție ar fi bucuria, în care aprinderea luminii metaforice nu ar mai fi necesară, ea luminând deja înăuntrul nostru...oare cum ar fi?

Dacă ne-am aminti zilnic că suntem creatori, dacă l-am da pe Iisus jos de pe cruce și nu i-am mai serba suferința, ci viața, dacă nu l-am mai aștepta să ne salveze ci ne-am trezi la sămânța conștiinței cristaline plantate în noi, l-am îmbrățișa pe fiul de Dumnezeu din fiecare dintre noi...oare cum ar fi?

Dacă ne-am accepta rolul de eliberatori ai propriei ființe din lanțurile karmice, de jurăminte ale vinei și rușinii strămoșești...oare cum ar fi?

Dacă sărbătoarea ar fi mereu înăuntrul nostru și nu ne-ar mai trebui posturi și săptămâni calendaristici pentru a ne aminti să fim curați și puri...oare cum ar fi?

Dacă am fi noi lumina, adevărul și calea...oare...cum ar fi?

Dacă am simți și trăi într-un asemenea potențial decât în veșnica izbăvire dinafara ființei a lui "fie ca"...oare cum ar fi?