Trauma = eveniment neintegrat ce duce la formarea de tipare disfuncționale mentale, emoționale și fizice

Vindecarea traumei = integrarea evenimentului, eliberarea tiparului și a energiei vitale blocate în el  

În dimineața asta, pendulând între vis și realitate, am întins mâna spre telefon, mi-am găsit drumul spre Facebook și acolo, în primplan ședeau la loc de cinste, frumos încadrate, pe culori, în 4 căsuțe ordonate, Traumele. Am închis aplicația cu gândul că e prea devreme pentru traume înainte de cafea. Cu cât mă trezeam totuși îmi revenea tabelul în cap iar și iar, cu întrebarea *Câți oameni or fi eliberat vreodată o traumă regăsindu-se într-o diagramă?*.

Am întâlnit, în schimb, oameni care se identifică cu traumele lor ca și cum ar fi parte din cartea lor de vizită - Marcel, 43 de ani, specialist marketing, tată a 2 copii, supraviețuitor de cancer/de mamă elicopter/al violenței domestice etc. Însă conștientizarea unui dezechilibru, acceptarea și vindecarea sa ne dezleagă de el, nu ni-l pun în buzunar ca apendice permanent, parte definitorie a ființei noastre.

Când oamenii văd o lumină, un potențial de vindecare, eliberare, și o primesc ca find posibilă pentru ei, se vor îndrepta spre ea în mod natural.

Orice limitare pun pe acea lumină - nu o merit, durează ani, trebuie să muncesc din greu pentru ea - îmi blochează accesul la ea, o îndepărtează de mine.

Prin prisma acestor limitări mulți oameni aleg să se înțeleagă mai bine nu pentru a se elibera, căci nu li se pare posibil/rentabil, ci pentru a-și îmbunătăți puțin circumstanțele curente, a căpăta putere asupra lor, redefinindu-le, dar rămânând în aceași parametrii. Pentru mulți 'vindecarea' se oprește la *Gata, știu ce am*. În alte cuvinte *Am dreptate...așa sunt eu din cauza acelei întâmplări/a lui cutărică.... acum pot să îmi duc liniștit dezechilibrele știind că nu e vina mea*. Conștientizarea unei traume devine atunci sabia cu care omul își taie mai viguros podurile către propriul suflet.

Dacă unui om care s-a identificat deja ca victimă a propriilor circumstanțe, propriei vieți îi dau o rană de abandon în primire, acesta va deveni victima acelei răni, o va primi ca pe o nouă explicație a lipsei de suveranitate asupra propriei ființe, îi va întări deci acest tipar.

În absența unui potențial de eliberare, pe care omul să îl recunoască ca fiind posibil pentru el, identificarea unei traume urmată de procesare va deveni o justificare, încă o cărămidă în zidul strâmb ce înconjoară ființa omului, care se simte în siguranță așa, dar este izolat de viață, de suflet și de darurile sale, închis într-o curte, un penitenciar la care s-a condamnat singur.

Dacă am în fața mea un om echilibrat al cărui blocaj într-un moment al vieții sale vede că poate fi dizolvat prin eliberarea unui tipar traumatic, cel mai probabil el va folosi înțelegerea rănilor sale înspre eliberare.

Când vine vorba de modele publice de eliberare în care să ne putem încrede nu stăm prea bine, căci majoritatea celor care au experimentat o transformare a peisajului interior se bucură simplu de noua lor viață, nu prea le vine să trâmbițeze despre ea, doar îi vezi schimbați, luminoși, cu sufletul ușor.

Cei care vorbesc despre asta de cele mai multe au și un interes financiar sau de imagine în împărtășirile lor, iar noi, chiar dacă îi admirăm, nu ne încredem complet în veridicitatea experiențelor lor. Cred mental, căci vreau să cred că se poate și că Maricica de la TV a făcut-o, dar când Maricica îmi vinde imaginea ei, e seductivă, îmi induce voalat că toate răspunsurile se găsesc în programul ei de astrologie, cartea sau terapia ei, ceva din mine pune frână. Poate mă duc la cursul ei, îi repet mantrele, mă încântă respirația ei holotropică, dar tot la curtea mea cu zidul meu mă întorc, căci în lipsa încrederii, ca stare, nu ca gând, eliberarea unui tipar care îi aduce minții mele atâtea beneficii nu va avea loc.

Tiparele pe care ni le-am făcut sunt încărcate de beneficii, le-am dat putere asupra noastră crezând că datorită lor obținem ceva de valoare, deseori că ne țin în siguranță. Dacă am un tipar de furie legat de a-mi declara dorințele și nevoile, mintea crede că fără acea furie mă vor călca toți în picioare, de parcă nu există alte stări - de pace, fermitate, ușurință - cu care să pot comunica aceleași lucruri. De parcă în lipsa roșeții, a transpirației calde, a pulsului meu crescut și a indigestiei cu care rămân după, oamenii nu m-ar auzi sau crede. *Furia mă ține în siguranță.* - Nu! Bunul meu simț mă ține în siguranță, faptul că discern ce, când și cum să comunic, când să traversez strada, starea mea de prezență îmi dă informațiile de care am nevoie pentru a judeca limpede și a simți clar ce e potrivit în fiecare situație. Dar noi îi dăm furiei sau fricii sau încăpățânării laurii siguranței noastre, când ne aparțin nouă înșine și părților creative din noi care cumva mai supraviețuiesc în spațiul închis al penitenciarului.

Darurile pe care le manifestăm în lume și în viața noastră ne aparțin întrutotul, așa cum și tiparele ne aparțin tot nouă, suntem proprietarii, nu victimele lor. Toate tiparele pe care ni le-am făcut sunt în serviciul nostru, însă ele servesc diferite părți din noi, diferite aspecte ale noastre.

Majoritatea tiparelor sunt practice, ușoare, nu ne încarcă mintea cu a învăța iar și iar cum să conduc, să deschid ușa, la ce ghișeu să plătesc, cum fac tocănița, pașii de la horă etc. Când un tipar este rigid și greoi, când vedem că ne face rău și totuși îl continuăm, el servește unui aspect al nostru pe care nu îl acceptăm, cu care ne luptăm, de care ne ascundem, pe care poate îl urâm sau ne seacă de energie ca un bâzâit constant căruia îi tot dăm snooze.

Pentru a elibera un tipar și a integra un aspect este necesară în primul rând starea de prezență. Așa că mergem de cele mai multe ori la un specialist, pentru că e dificil să susții o stare de prezență în fața unui tipar care îți declanșează miriade de porniri mentale, emoționale și fizice. De asta, când suntem facilitați de cineva care nu are capacitatea de a susține o stare de prezență clară în acel moment, nu o simțim (căci prezența se simte, nu se gândește/crede), sau este acolo, dar noi nu avem încă încredere, ne deschidem parțial, mințim, acoperim, nu lăsăm să iasă miezul la suprafață.

Starea de prezență ne conferă acel spațiu sigur în care să putem vedea noi potențiale pentru noi înșine, căci ea trece dincolo de judecată și limitări, e ca o apă limpede în care poți vedea fundul lacului, peștii, pietrele. Într-o apă limpede pășești cu încredere pentru că vezi clar prin ea, așa și cu starea de prezență. Spațiul sigur nu ține de blândețe, de cocoloșire, de înțelegere, e doar o reflecție clară, onestă a creațiilor noastre. Cu cât ne eliberăm de tipare disfuncționale și integrăm aspectele pe care ele le serveau, cu atât suntem mai capabili să menținem înăuntrul nostru acest spațiu sigur. Privind cu claritate, fără distorsiuni, ce creăm putem alege conștient, cu discernământ, dincolo de judecată, încotro ne îndreptăm cu ele - ne servesc cu ușurință sau nu? e timpul să le eliberăm, să facem loc pentru alte experiențe?

Din acest spațiu sigur al stării de prezență, al clarității, alegem ce vom face cu tiparele, aspectele noastre (fie că s-au format în urmă unei traume sau nu). Putem fi atât de curajoși încât să ni le iertăm, să eliberăm lupta cu ele, ura, furia, judecata față de ele și să le primim înapoi Acasă în ființa noastră cu compasiune și acceptare? Această alegere a Vieții care suntem le va integra și elibera, permițându-ne să ne folosim toate resursele și vitalitatea puse în ele într-o altă expresie creativă a noastră care să ne bucure sufletul și să ne servească ușor, armonios în experiențele vieții noastre.

Astfel vom deveni noi pentru alții potențiale de eliberare, nu prin ceea ce spunem despre experiențele noastre, ci prin cine suntem, ce radiem în jurul nostru. Mi s-a ilustrat asta chiar ieri, când domnul care a venit să îmi repare cuptorul mi-a povestit de dna Ioana, pe care o știa el de ani de zile de la magazinul cu piese de schimb.

I se dusese buhul că ar fi cu capsa pusă, că răspunde în doi peri și găsește sămânță de scandal în orice. La început oamenii nu o băgau în seamă, na, așa e femeia, dar încet, încet începeau să își caute piese mai mult pe la celelalte magazine să o evite pe doamna Ioana, că până la urmă cine avea nevoie să stea în tensiunea si exploziile nemulțumirii ei. La un moment dat dispare doamna de la magazin, timp de un an, nu știa nimeni unde s-a dus și ce s-a întâmplat cu ea. Când se întoarce doamna noastră la postul ei vin toți meșterii curioși ce mai face, unde a dispărut, pe care și cum îl mai capsează, distracțiile de zi cu zi.

Doamna Ioana însă era de nerecunoscut, ziceai că e alt om, avea un zâmbet larg nemaiîntâlnit la ea până atunci, o privire amabilă, deschisă și nu era chip să o scoți din pepeni. Stătea și câte 10 minute să explice neștiutorilor cum se folosesc piesele, care e mai potrivită pentru ce model și păzindu-i de greșeli pe începători. Așa a început o nouă era de publicitate pentru doamna Ioana căci iar i s-a dus buhul, acum pentru Marea Schimbare la Față.

Nu a întrebat-o nimeni cum s-a schimbat, ce s-a întâmplat, căci nu au îndrăznit și, din ce am văzut în ochii povestitorului, au preferat misterul cu speranța ascunsă în el că poate e un miracol care i se poate întâmpla oricui oricând. Nu au vrut să vadă umbrele și greutățile prin care a trecut doamna Ioana pentru Marea Schimbare la Față, era cumva de ajuns că se poate.

Deseori lumina unui nou potențial e deajuns și e tot ce putem oferi lumii, onorând alegerile celor din jurul nostru. Sămânța din acel potențial va rămâne împământată în solul realității oamenilor care ne traversează calea, iar când ploile, soarele și nutrienții se vor întâlni în proporțiile potrivite ea le va servi să înceapă călătoria către Marea lor Schimbare la Față.