În teorie, cu toții ne dorim să avem o viață armonioasă, plină de pasiune, încântare, bucurie, spontaneitate și pace. În realitate, când mergi pe stradă, la un restaurant sau in orice spațiu public numai asta nu vezi în jur. Vezi în schimb fețe gri, mohorâte, luminate doar de ecranul telefonului, auzi glasuri răstite, pasiv-agresive, false, nemulțumite, sau, mai rău, "liniște"; liniștea cea stătută care acoperă amorțeala și cuvintele nespuse, răceala și deconectarea, închiderea inimii și închistarea.

Dacă ne uităm în viața noastră, în interiorul și in jurul nostru, la oamenii apropiați, prea puțin regăsim bucuria, pacea interioară care vine din asumarea totală a alegerilor și a responsabilității pentru propria viață și tot ce am creat în ea, conștient sau nu.

Cum ajungem să ne păcălim, prefacem, sedăm și amorțim în așa hal încât facem din calcatul pe suflet un sport competitiv și uităm să trăim, să ne bucurăm? Și mai ales...cum facem să ne oprim?

Ambele întrebări sunt prea mari pentru a intra în detalii aprofundate într-un articol pe un blog. Au scris alții tomuri și tot n-am priceput ca rasă umană. Din fericire, pentru a surprinde însă esența unui punct de vedere, îți trebuie doar câteva rânduri.

Ne călcăm pe suflet, facem compromisuri care ne fură de energia noastră vitală și de pofta de viață, pentru că:

- Furtul de energie și jocurile de putere sunt un program puternic înregistrat pe mentalul colectiv și sunt foarte puține exemple în jur că se poate trăi și altfel.

- Am preluat acest program din societate, din familie și mintea a investit multă energie în el, în a-l apăra și ascunde, căpătând beneficii pe care le consideră importante (ex: atenția, compasiunea, grija altora atunci când ne victimizăm, sacrificăm, martirizăm, îmbolnăvim etc;).

- Pentru mulți a devenit un program de supraviețuire, mintea a echivalat emoțional ieșirea din normele sociale de trai (o schimbare drastică) cu moartea și prin urmare va face pe dracu-n patru să protejeze acest mod de a trăi care ne stoarce de fapt de viață. Așa că oricând suntem pe punctul unei schimbări majore, sau a surprinderii unui tipar bine înrădăcinat, care presupune ieșirea din modul standardizat, gri, de a trăi, brusc ne confruntăm cu o tristețe profundă, lipsă de energie, confuzie, ceață mentală, agitație, gânduri repetitive, in cerc, care parcă nu duc nicăieri, frică, anxietate, îndoială, inerție sau amorțeală, nu mai simțim nimic.

- Schimbarea presupune onestitate față de sine, o calitate care, la nivel colectiv, ne-a ieșit din obișnuință.

- Am predat minții, instrument al supraviețuirii, rolul de a cântări și a decide ce este potrivit pentru sufletul nostru. Ne-am ascuns sub masca raționalului și am ajuns să hotărâm prin liste pro/contra, ierarhii, gândire analitică lucruri care țin de simțire, de duh. Ne-am deconectat de la bunul nostru simț interior și de la capacitatea noastră naturală de a intui ce este pe măsura sufletului nostru, ce ne onorează și ne împlinește.

Cum facem să ne întoarcem la noi și să începem să trăim pe deplin, cu pasiune si bucurie?

- În primul rând ne asumăm poziția în care ne aflăm și recunoaștem că ne doare. Nu există vindecare făra rană sau soluție în absența unei probleme. Primul pas este a recunoaște durerea din sufletul nostru atunci când îl călcăm în picioare, ne permitem să simțim asta, acum, înainte să ne îmbolnăvim, să trecem printr-o despărțire dureroasă, pierderea unui om drag sau a unui job. Din mijlocul confortului în care ne aflăm ne dăm voie să simțim și să vedem prețurile compromisurilor pe care le facem zi de zi. Ieșim din amorțeala și sedarea minții și ne asumăm că până acum am ales confortul minții în locul demnității și integrității noastre sufletești. Ne-am călcat pe inimă, ne-am mințit, ne-am prefăcut, am închis ochii și acum suntem într-o situație care ne apasă, împovărează, suge de viață (ex: nu am slujba pe care o vreau, sunt cu un om nepotrivit, sunt frustrat/ă aproape zilnic, nu mă simt bine în corpul meu etc.). Pentru o perioadă acest compromis ne-a servit. A fost o experiență și a fost perfectă pentru punctul în care ne-am aflat. O acceptăm.

- Ne oferim o perioadă de stabilizare (nu de evitare!). Dacă trebuie puși ceva bani deoparte pentru o schimbare mai mare îmi dau timp să îi strâng sau să găsesc cea mai bună soluție de a face rost de ei. Dacă sunt lucruri practice de rezolvat, împărțit, finalizat, integrat îmi dau timp să le fac. Dacă sunt într-o stare de oboseală sau stres constant îmi dau timp să mă adun, să mă odihnesc. Mulți practică și predică schimbarea făcută în high, pe impuls, dar ea este mult mai dificil de susținut pe termen lung. Dacă tot urmează o perioadă de tranziție, care oricum va fi provocatoare, de ce să nu o fac ușor, așezat și cel mai important să fiu cu toți boii acasă, centrat și în pace, când iau o decizie majoră? Avem răbdare, rămânând treji, cu ochii deschiși, observând ceea ce se petrece înăuntrul și în jurul nostru.

- Implementăm. Odată ce ne-am hotărât să facem o schimbare, simțind că este ceea ce îi trebuie sufletului nostru, (nu ce crede mintea că îi trebuie că a văzut într-un film odată și arata bine sau că Tony Robbins a spus că...) avem încredere în ființa noastră, în înțelepciunea și intuiția noastră, în capacitatea noastră de a crea ceva nou ce nu am mai experimentat până acum și acționăm. Ăsta e cel mai important și neglijat pas. Avem încredere și acționăm fără așteptări asupra rezultatului, că ar trebui să arate într-un fel sau altul. Nu limităm schimbarea, o lăsăm să depășească ceea ce mintea limitată își poate imagina. Avem încredere, curaj, acționăm și ne asumăm orice rezultat ca pe o experiență pe care noi ne-am creat-o și care sigur ne-a folosit, servit la ceva, iar dacă rezultatul nu ni se potrivește mai acționăm o dată.

A trăi creativ, pe măsura sufletului și dincolo de limitările minților noastre este o artă și face viața să fie o aventură în complet alte moduri decât ne-am aștepta. Creativitatea are simplitate, aduce culoare, bucurie și dă savoare vieții.