Am avut cateva zile in care incet, incet, prin invaluire am uitat ca viata e un miracol. Cu totul cred ca a durat cam o saptamana in care am intrat in tipare vechi si am batut la porti din mine pe care le credeam inchise de mult. Am vazut unde inca mai e loc in mine ca seductia sa se agate si eu sa ma avant iar in batalii contra mea sau a lumii (deci tot a mea :) ) uitand ca pierd mereu...pe doua fronturi.

Ar mai fi durat daca nu alegeam sa permit, sa ma opresc din a ma lupta cu mine si a incerca sa inteleg/justific, avand incredere ca o versiune mai inteleapta a mea va deslusi peste cateva zile samsara in care am intrat si cum de m-am pierdut iar in acest joc.

Scriu asta pentru ca sunt putini oamenii, si ferice de ei, care au o relatie naturala cu ei insisi, care nu se lupta in interior ei cu ei. Din pacate cu cat suntem mai scoliti, cu cat mergem la mai multe cursuri si ne studiem mai mult mintea, spiritualitatea, lupta cu noi devine mai subtila, perfida si invaluitoare. Mintea ne preia majoritatea experientelor si le transforma in arme de manipulare si minciuna, in care tot noi ajungem sa ne taiem.

A fi onesta cu mine e una dintre atributele pe care mi le-am permis mai greu in viata asta si nu pentru ca aveam intentia sa (ma) mint ci pentru ca asa am crescut, m-am obisnuit sa fiu in confuzie, departe de adevarul fiintei mele si asta mi-a servit o buna bucata de timp pentru ca mi-a acoperit frica profunda de viata pe care o aveam.

Adevarul nu este ceva ce obisnuim sa cultivam in societate, in familie, in noi, dimpotriva, e marfa rara, asa ca poate ceea ce scriu va avea ecou si in voi. Cu toate bunele intentii uneori ne pierdem si uneori ajungem atat de departe de partea din noi care are claritate si intelepciune incat nu mai stim sa ne intoarcem si poate chiar ne speriem sau uitam ca acea parte este in noi.

Am vrut sa scriu randurile astea sa va aduc aminte ca putem si numai sa ne permitem; sa ne lasam in pace, sa punem armele jos, si doar sa stam deoparte si sa ne observam

pornirile, impulsurile, trairile si sa le acceptam.

Simplu; fara procesari si analize pe text. Doar sa ne acceptam fix asa cum suntem in acest moment, oricat de viciati i-am parea mintii noastre critice, si sa avem incredere in partea din noi care radiaza, indiferent cat timp a trecut de cand nu am mai vazut-o la fata.

Putem alege sa avem incredere, sa respiram profund, sa ne iertam tot ce credem ca am gresit si sa ne acceptam pe noi si viata exact asa cum e acum, sa ne permitem sa fim in pace pana la capat, sa ne permitem un alt nivel de solutii si atat. Facem altceva complet diferit 20 de minute, o ora si avem incredere ca ne va aparea un drum in fata perfect potrivit impasului in care suntem. Si cand apare... ne dam voie sa il urmam.

Cu incredere,

Teofana