Trauma este o realitate zilnică, o copleșire a capacității noastre de integrare, nu ceva tragic ce se întâmplă rareori în camere întunecate. Toți suntem sau am fost traumatizați. Imaginea copilăriei perfecte care se desfașoară mereu cu raze de soare și jucat în iarbă, cu părinți care te ridică deasupra capului, se îmbrățișează când nu îi vede nimeni, chiar se și ceartă cu iubire, imaginea vieții, relațiilor, carierei perfecte este o fantezie hollywoodiană care ne face pe toți să ne simțim inadecvați, vinovați și rușinați.

Ea nu există. Sunt momente de armonie, de frumusețe, multe sau puține, intense sau abia simțite, la fiecare ca la el, la fel cum sunt momente de ură, furie, frică, confuzie, abuz, victimizare. Sunt momente în care ne manifestăm ca cei ce tânjim să fim și momente în care suntem fix ceea ce disprețuim în alții, lumină și întuneric, succes și eșec, toate sălășuiesc în fiecare dintre noi.

“Vindecarea” tiparelor blocante, integrarea lor de fapt, este un proces conștient. Nu se întâmplă de la sine, chiar dacă este naturală, pentru că suntem prinși în gravitația amintirii distorsionate a evenimentelor trecute, nu știm cum, nu avem încredere, ne e frică să dăm drumul la tot ce am agonisit pe spatele acestor cicatrici. De fapt noi integrăm zeci de mii de evenimente zilnic dar atât timp cât procesul este unul armonios nici nu observăm asta.

Folosesc ghilimelele pentru că așa cum este înțeles azi ‘a te vindeca’ presupune că a fi bolnav, a te răni, a fi confuz sau copleșit este o eroare ce trebuie îndreptată. Într-adevăr orice stare ce tinde spre permanență și ne limitează este nenaturală, însă toate aceste emoții blocate, abuzuri, neîncrederi, lupte interioare, relații dizarmonioase, comunicări neclare sunt experiențe ce ne clădesc, dacă le integrăm.

Sunt o parte din viață care ne îmbogățește, nu porcușori de cerneală pe care i-am făcut din greșeală pe foaia altfel perfectă, imaculată a călătoriei noastre. Privind aceste evenimente ca lucruri care nu trebuiau să se întâmple, ca eșecuri personale, ne închidem către acceptarea lor și deschidem ușa vinovăției, rușinii, credinței că nu merităm, fricii de noi, de alții, dezamăgirii și resentimentelor.

Ne afundăm astfel în dualitatea alb-negru, corect-greșit, masculin-feminin, haos-ordine și ajungem imobilizați: ne războim permanent cu o parte din noi și din ceilalți, ne prigonim, izolăm, controlăm, pierdem din savoarea viețiii. Suntem ființe multidimensionale, multifațetate care își experimentează întregul spectru de culori, problema nu este întunericul, trauma, ci inconștiența cu care îl parcurgem și lupta cu el. Asta crează tiparele de atașament, îngheț, frică care ajung să ne sufoce bucuria de a trăi și abilitatea de a fi flexibili.

În fiecare etapă de conștientizare în care ne aflăm un anumit fel de experiențe ne este accesibil. În funcție de credințele pe care le avem, emoțiile în care ne scăldăm și înțelepciunea noastră ne creăm experiențele prin care trecem. Ele nu sunt nicicând întâmplătoare și nu fiindcă ni le aduce universul, ci fiindcă ele corespund dorințelor sufletelor noastre de explorare, expansiune, iluminare, exprimare.

Degeaba încercăm să ștergem ce s-a întâmplat, să ne programăm pentru a modifica întâmplările în memoria noastră, să ne manipulăm interpretarea pentru a le face să se potrivească cu imaginea de sine, sau să ne predăm etichetei de victimă, fără o transformare în conștientizare orice încercare de “vindecare” e doar o formă strâmbă în care ne chircim repetând în minte ce comod ne e în spațiul strâmt în care ne sufocăm.

Pentru a integra trebuie în primul rând să ne asumăm responsabilitatea totală pentru realitatea vieții noastre. Noi suntem mereu cei care ne alegem (conștient sau nu) perspectiva, înțelesul pe care îl dăm fiecărei experiențe. O boală sau un abuz suferit în copilărie sau într-o perioada de vulnerabilitate sunt exemplele pe care le folosim cel mai des la nivel social pentru a fugi de responsabilitate și a ne identifica cu statutul de victimă (care în ultimii ani a devenit de la o rușine, o emblemă de mândrie, o lupta împotriva rușinii, deci tot viciată de ea).

Experiența acea, oricât de oribilă ar fi fost, oricât ne bântuie amintirile, ne îngheață, ne tulbură, oricât ne-am amorțit față de ea trebuie integrată. Tiparele de care ne-am agățat în urma ei, credințele construite deasupra ei, emoțiile blocate, toată structura creată în jurul experienței trebuie acceptată, eliberată, aspectele create în ea aduse acasă pentru a primi înțelepciunea din acea experiență.

Înțelepciunea, nu puterea, este cea care acționează la nivelul conștiinței. Experiențele ne fac mai puternici atunci când încă ne luptăm cu ele, când le integrăm devenim mai înțelepți, ne crește capacitatea de observare, de înțelegere, de a fi în pace, de a avea compasiune, de a ne exprima liber și natural, de a explora cu încredere.

Vindecarea, așa cum ne este prezentată azi, este o continuare a iluziei perfecțiunii, puterii în care trăim. Până când nu acceptăm și ne asumăm responsabilitatea pentru tot ce se desfășoară pe scena vieții noastre, până când nu începem să înțelegem cum ne creăm realitatea, credințele, perspectivele, până când nu începem să ne alegem conștient experiențele continuăm să fim sclavii iluziilor și fanteziilor unei societăți ce stă cu spatele către ea însăși.

Libertatea, înțelepciunea, creația conștientă sunt simțuri ce ni le dezvoltăm odată cu integrarea experiențelor prin care trecem, oricare ar fi natura lor. Nu avem de ce să ne vindecăm pentru că nu am fost nicicând bolnavi, doar prinși în lupte care nu duc nicăieri și închiși către potențiale noastre minunate de care ne simțeam nevrednici. Fiecare dintre noi experimentează în propriul său act de creație și fiecare experiență este parte din acest act. Îl putem transforma oricând, putem schimba decorul, aspectele de pe scenă, calitatea experiențelor pe care le avem, dar fără conștiința faptului că ne aparțin în totalitate asta e imposibil.

Ne rămân doar variantele de ascunziș și manipulare mentală, emoțională a ceea ce am trăit pentru a continua identități strâmbe pe care nu știam că avem dreptul să le desfacem. Vindecarea nu există, este o distorsiune, o manipulare energetică pentru continuarea unor fantezii ce ne-au rămas mici. Să trecem dincolo de vindecare în conștientizare, în asumare, în integrare și transformare.

Lumea se lărgește infinit ca un peisaj ce se deschide mărinimos când facem asta. Aerul devine mai curat și mai proaspăt pentru că nu mai reciclăm aceleași percepții strâmte, vechi, aceleași rușini și vinovații, doar le acceptăm, le permitem și le eliberăm. 

Ne deschidem către bucurie, ușurință, creativitate pentru a experimenta dezmărginit, zburător, colorat...liber..orice alegem..cu înțelepciune acum.